Acesta este un blog al furiei, m-am prins.
Aproape ca, doar la asta se rezuma, saracul...la nervi, frustrare si nemultumire. Nici urma a fetei vesele de acum cativa ani. Long story short: cand ceva incepe sa scartaie, nu mai incerca sa repari, sa ungi cu ulei, ca poate mai merge o vreme ci, mai bine arunca, da foc sau ingroapa - pe-asta o puteti lua chiar si la propriu, daca vreti.
Am spus de prea putine ori NU si de prea multe ori DA. Mi-am inghitit de prea multe ori cuvintele, punand de prea multe ori fericirea celorlalti inantea fericirii mele. Am renuntat la prea multe placeri ale mele pentru placerile altora. Credeam ca, a fi bun, docil si supus este menirea mea suprema. Mi-era teama ca daca incep sa spun nu, sa ma impotrivesc, sa-mi strig nemultumirile sau sa-i trag pe ceilalti de maneca atunci cand greseau fata de mine, voi ajunge sa-mi pierd prietenii sau sa nu mai plac nimanui. E gresit sa traiesti pentru altii si sa crezi ca le esti mult mai utila lor decat iti esti tie.
Azi spun nu poate prea des, ma cert cu oricine sare calul, nu mai accept cu aceeasi usurinta jumatati de masura si nici nu mai fac lucruri de fatada, doar din obligatie sau din vreo datorie inventata. Imi sunt datoare mie sa traiesc asa cum consider. Inca ma mai intreb daca tot ceea ce mi se intampla va duce la ceva bun, intr-un final. Eu va spun sincer ca sunt obosita... Insa, trebuie sa reunosc ca azi ma simt singura. Sper sa nu se supere nimeni pe mine pentru afirmatia asta dar o simt cu adevarat... Imi spunea cineva, chiar ieri, ca sunt nebunatica, plina de viata si ca oamenii nu se mai satura sa ma vada razand si povestind despre tampeniile mele. Atunci m-am intristat complet si am realizat ce fac, de fapt... Induc in eroare dand senzatia ca sunt ok, ca totul este in regula si ca am luat decizia de a ma pune pe mine pe primul plan. Lucrez la asta, ce-i drept dar tot ma simt abandonata si fara forta... E doar vina mea pentru ca nu-mi recunosc propriile esecuri si, fac asta doar din pricina ambitiei si a felului meu de a fi. Vreau sa fiu invingatoare, nu vreau sa pic de sus. Eu nu am voie sa am probleme, sa fiu trista sau posomorata... Cum as putea sa fac sa ascund tristetea? Logic: zambind. Stiti, poate ar fi bine sa nu mai ascund nimic. De ce sa ascund, pana la urma? Am dreptul la asta, nu? E vorba de felul in care simt totul. Eu sunt o ciudatenie a naturii umane... La mine totul este de 10 ori mai aprins, mai in forta, mai aprig si mai cu patos decat la oamenii obisnuiti. Nu stiu de ce. Dar nu este o fericire, va jur! Simt ca incerc sa indes un copac imens pe gaura cheii... Simt ca doar daca strabat orasul dintr-un colt in altul, pe jos, pot uita toate episoadele triste pe care le-am avut. Simt ca doar daca plang pana mi se umfla fata si ochii ma curat si doar daca mananc cate 4 Kinder, 3 Lion, 2 Bounty si 1 Twix, in fiecare zi, o sa fiu din nou fericita. Nu-i asa ca sunt o nebuna? Stiu...
Am tacut suficient. Am ascuns prea multe. Am suferit si m-am agitat prea mult si prea in zadar, pana la urma. Stiu ca doar eu ma pot scoate din cacat si-mi asum totul. Dar, daca ma apuc sa recladesc, asa cum am mai facut-o in trecut, si mi-o fur din nou? E trist sa stii ca iesi din viata celui iubit, ca i-ai servit lectii de viata pe tava - lectii care ii vor fi de folos, la un moment dat, sunt sigura, ca i-ai zambit si i te-ai daruit cu totul si din toata inima doar lui si numai lui, ca, acum, desi stii ca, cu totii avem de plecat, la un moment dat, pe un alt drum, drumul meu nu mai este comun cu al lui. Ma astept ca acest lucru sa fie unul bun si sa imi pot lua la revedere de la mine, cea de acum. Si, poate, la un moment dat, cineva bun ma va lua pe drumul lui, sa mergem impreuna oriunde ne vor duce picioarele :)
Inchei asa, cu fraza de mai sus pentru ca o gasesc maxim (pentru cat pot eu acum) de pozitiva si alta mai buna de atat nu o sa pot genera in acest moment.
Mi s-a promis ca o sa fie bine...
Astept.
Aproape ca, doar la asta se rezuma, saracul...la nervi, frustrare si nemultumire. Nici urma a fetei vesele de acum cativa ani. Long story short: cand ceva incepe sa scartaie, nu mai incerca sa repari, sa ungi cu ulei, ca poate mai merge o vreme ci, mai bine arunca, da foc sau ingroapa - pe-asta o puteti lua chiar si la propriu, daca vreti.
Am spus de prea putine ori NU si de prea multe ori DA. Mi-am inghitit de prea multe ori cuvintele, punand de prea multe ori fericirea celorlalti inantea fericirii mele. Am renuntat la prea multe placeri ale mele pentru placerile altora. Credeam ca, a fi bun, docil si supus este menirea mea suprema. Mi-era teama ca daca incep sa spun nu, sa ma impotrivesc, sa-mi strig nemultumirile sau sa-i trag pe ceilalti de maneca atunci cand greseau fata de mine, voi ajunge sa-mi pierd prietenii sau sa nu mai plac nimanui. E gresit sa traiesti pentru altii si sa crezi ca le esti mult mai utila lor decat iti esti tie.
Azi spun nu poate prea des, ma cert cu oricine sare calul, nu mai accept cu aceeasi usurinta jumatati de masura si nici nu mai fac lucruri de fatada, doar din obligatie sau din vreo datorie inventata. Imi sunt datoare mie sa traiesc asa cum consider. Inca ma mai intreb daca tot ceea ce mi se intampla va duce la ceva bun, intr-un final. Eu va spun sincer ca sunt obosita... Insa, trebuie sa reunosc ca azi ma simt singura. Sper sa nu se supere nimeni pe mine pentru afirmatia asta dar o simt cu adevarat... Imi spunea cineva, chiar ieri, ca sunt nebunatica, plina de viata si ca oamenii nu se mai satura sa ma vada razand si povestind despre tampeniile mele. Atunci m-am intristat complet si am realizat ce fac, de fapt... Induc in eroare dand senzatia ca sunt ok, ca totul este in regula si ca am luat decizia de a ma pune pe mine pe primul plan. Lucrez la asta, ce-i drept dar tot ma simt abandonata si fara forta... E doar vina mea pentru ca nu-mi recunosc propriile esecuri si, fac asta doar din pricina ambitiei si a felului meu de a fi. Vreau sa fiu invingatoare, nu vreau sa pic de sus. Eu nu am voie sa am probleme, sa fiu trista sau posomorata... Cum as putea sa fac sa ascund tristetea? Logic: zambind. Stiti, poate ar fi bine sa nu mai ascund nimic. De ce sa ascund, pana la urma? Am dreptul la asta, nu? E vorba de felul in care simt totul. Eu sunt o ciudatenie a naturii umane... La mine totul este de 10 ori mai aprins, mai in forta, mai aprig si mai cu patos decat la oamenii obisnuiti. Nu stiu de ce. Dar nu este o fericire, va jur! Simt ca incerc sa indes un copac imens pe gaura cheii... Simt ca doar daca strabat orasul dintr-un colt in altul, pe jos, pot uita toate episoadele triste pe care le-am avut. Simt ca doar daca plang pana mi se umfla fata si ochii ma curat si doar daca mananc cate 4 Kinder, 3 Lion, 2 Bounty si 1 Twix, in fiecare zi, o sa fiu din nou fericita. Nu-i asa ca sunt o nebuna? Stiu...
Am tacut suficient. Am ascuns prea multe. Am suferit si m-am agitat prea mult si prea in zadar, pana la urma. Stiu ca doar eu ma pot scoate din cacat si-mi asum totul. Dar, daca ma apuc sa recladesc, asa cum am mai facut-o in trecut, si mi-o fur din nou? E trist sa stii ca iesi din viata celui iubit, ca i-ai servit lectii de viata pe tava - lectii care ii vor fi de folos, la un moment dat, sunt sigura, ca i-ai zambit si i te-ai daruit cu totul si din toata inima doar lui si numai lui, ca, acum, desi stii ca, cu totii avem de plecat, la un moment dat, pe un alt drum, drumul meu nu mai este comun cu al lui. Ma astept ca acest lucru sa fie unul bun si sa imi pot lua la revedere de la mine, cea de acum. Si, poate, la un moment dat, cineva bun ma va lua pe drumul lui, sa mergem impreuna oriunde ne vor duce picioarele :)
Inchei asa, cu fraza de mai sus pentru ca o gasesc maxim (pentru cat pot eu acum) de pozitiva si alta mai buna de atat nu o sa pot genera in acest moment.
Mi s-a promis ca o sa fie bine...
Astept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu