Am titlul postarii dar nu stiu, sincer, cum sau ce vreau sa astern pe hartia asta virtuala...
Imi place sa scriu. Nu o mai fac... inainte ma calma, intr-o oarecare masura. Nu scriu decat ca sa ma ajut. Ca si in cazul de fata, spre exemplu. Scriu, sterg... iar scriu, iar sterg... In fine.
Sunt trista si dezamagita, asa cum n-am mai fost de mult. Obosita si ranita. Cine ma cunoaste stie ca am un orgoliu si o stima de sine pe care ceilalti, cu greu o pot trece cu vederea. Aveam, mai bine zis. Acum stau prost cu ambele. Mi se trage de la dezamagire. Scriu asta si zambesc. Amar. Am asteptari mari de la oamenii pe care ii vreau langa mine. Aici gresesc eu si toti cei care isi proiecteaza nevoile pe ceilalti sau care ofera si asteapta sa primeasca. Desi stiu ca este gresit, nimeni nu o sa poata sa ma schimbe, din pacate. De ce? Pentru ca stiu sigur, deja, ca nu s-a nascut inca omul care sa fie atat de into me incat sa isi dea seama care sunt butoanele pe care trebuie sau pe care NU trebuie sa le apese cand ma are prin preajma si vrea sa ma pastreze. Nici macar eu nu sunt foarte sigura ce are omul ala de facut. Stiu doar ca am nevoie de atentie si de iubire. Cer mult? De la cele doua pleaca si restul, nu stiu...sa zicem, incredere, sinceritate, respect, devotament, loialitate etc. Apoi, cred ca un om este pus langa un altul cu un scop precis dar necunoscut, as zice, eu. Poate pentru a invata impreuna sau unul de la celalalt, pentru ajutor reciproc in anumite momente ale vietii noastre, pentru a-ti aduce bucurie ori pentru a te ingropa definitiv. Acum un an, ajunsesem in punctul in care nu ma mai regaseam in absolut nimic. Nu imi mai placea nimic la mine, nimic din jur nu ma mai bucura atat de tare ca inainte, ma indepartasem de prieteni, nu voiam sa vad pe nimeni decat dupa ce plangeam doua zile la rand si printr-o minune realizam ca TREBUIE sa ies din casa si sa ma gandesc la altceva si doar asa o sunam pe Maria sa ii vad moaca si sa ii ascult rasul ala cretin care te facea sa uiti si de cea mai neagra zi din viata ta ori, imi cautam discutii luuungi si pline de inteligenta cu Corina pe care o iubesc cum imi iubesc o sora... Ele nu mi-au permis sa cad de tot desi nici macar nu stiau cat de mult ma ajuta. Le iubesc! Asadar, da, a fost cea mai neagra perioada din viata mea si multi nici macar nu au banuit ca am trecu prin asta. Mi-a fost mult mai greu decat va imaginati si stiu ca m-am tinut de mana cu depresia. Nu mai suportam nici un job - asa am schimbat in nici 2 ani vreo 4 job-uri, cred. Apoi m-am stabilizat din punctul asta de vedere dar continuam sa am episoade depresive si simteam ca trebuie sa plang ca sa ma linistesc. Faceam asta de cateva ori pe zi. Seara imi era cel mai greu cand intram in casa si ma simteam a nimanui. Plangeam ore in sir, uneori chiar toata noaptea, fara sa existe ceca care sa ma consoleze macar un picut... iar dimineata cand ma resimteam si nu puteam sa imi aplic sub nici o forma creionul dermatograf din cauza ochilor umflati ma busea iar plansul... Eram ingrozita ca ajung la birou si o sa se vada iar Anca - o alta fiinta pe care o ador si in care ma regasesc incredibil de mult - va urla iar la mine: Cristescuuu iar ai plans?! Da :( Si ma baricadam cate 15 minute in wc-ul companiei, ca sa-mi plang neputinta si incapacitatea de a depasi cacatul asta in care ma aflam... Asta mai fac si acum dar mult mai rar si nu imi ia mai mult de un pishu scurt :) Trag apa, suflu mucii si aia a fost. Dar asta nu inseamna ca sunt ok si stiu foarte bine. Poate sunt doar blazata. Mi-am mai furat-o inca o data de la cel pe care l-am iubit imediat... Regret multe... Psihologul. La mine povestea cu psihologul e ca am un blocaj vis-a-vis de acesta. Consider ca nu ma ajuta deloc, din pacate. Trebuie mai intai sa ma deschid complet ideii in sine si sa ii vad cu adevarat utilitatea. Problema este ca.... ei bine, atunci cand cei care te doboara vin unul dupa celalalt si, parca ai senzatia ca sunt cu totii aproape copy/paste unul dupa celalalt, fie ca vorbim despre comportament, stil de viata, idei, gafe, vorbe, dorinte, oricat de puternica am crezut eu ca sunt, ei bine, nu am avut nici o sansa. Va spun chiar eu de ce. PENTRU CA IMI PASA! Pentru ca eu am iubit, eu am lasat garda jos, eu am tinut la relatie, eu am facut mici compromisuri absolut necesare intr-o relatie sanatoasa. Daca tu nu poti sa schimbi nici 10% din ce stii ca e gresit la tine... nu ma iubesti, nu iti pasa, nu vrei relatia. Chestia asta ma frustreaza enorm. Tin foarte mult la transparenta. Urasc ascunzisurile si minciunelele inutile. Dar iar fac greseala de a ma proiecta pe mine asupra celuilalt... Nu ma invat minte, asta e clar :( Spune-mi de la inceput ca esti un golan! Nu imi spune ca vrei, ca poti, ca stii. Nu imi spune ce vreau sa aud pentru ca nu sunt tuta. Vad si eu ca faptele nu "se pupa" cu vorbele... De ce ai vrea sa minti cand poti fi sincer de la inceput? Cei care sunt mai implicati, oricum or sa sufere dar macar sa stie care-i pozitia voastra, astfel incat suferinta sa fie puternic diminuata... Asa este fair, nu credeti? Cei care mint sunt groaznici si nici o minciuna nu trece netaxata. Oricat de tarziu, minciuna se afla si adevarul iese la suprafata. E naspa cand asta se intampla atunci cand iti pasa si cand te astepti cel mai putin... atunci minciuna doare cel mai tare. Cine a cunoscut cu adevarat dezamagirea stie despre ce vorbesc... Sunt extrem de multe lucruri pe care nu le pot exprima chiar acum si imi pare rau pentru toti cei care trec prin astfel de perioade negre. Cu totii stim ca dupa nori se ascunde soarele, da. Dar pana iese soarele, cum facem cu durerea si cu milioanele de intrebari care ne macina? Cu frustrarea?
Va rog nu mai mintiti :( Fiti sincer tot timpul...
Imi place sa scriu. Nu o mai fac... inainte ma calma, intr-o oarecare masura. Nu scriu decat ca sa ma ajut. Ca si in cazul de fata, spre exemplu. Scriu, sterg... iar scriu, iar sterg... In fine.
Sunt trista si dezamagita, asa cum n-am mai fost de mult. Obosita si ranita. Cine ma cunoaste stie ca am un orgoliu si o stima de sine pe care ceilalti, cu greu o pot trece cu vederea. Aveam, mai bine zis. Acum stau prost cu ambele. Mi se trage de la dezamagire. Scriu asta si zambesc. Amar. Am asteptari mari de la oamenii pe care ii vreau langa mine. Aici gresesc eu si toti cei care isi proiecteaza nevoile pe ceilalti sau care ofera si asteapta sa primeasca. Desi stiu ca este gresit, nimeni nu o sa poata sa ma schimbe, din pacate. De ce? Pentru ca stiu sigur, deja, ca nu s-a nascut inca omul care sa fie atat de into me incat sa isi dea seama care sunt butoanele pe care trebuie sau pe care NU trebuie sa le apese cand ma are prin preajma si vrea sa ma pastreze. Nici macar eu nu sunt foarte sigura ce are omul ala de facut. Stiu doar ca am nevoie de atentie si de iubire. Cer mult? De la cele doua pleaca si restul, nu stiu...sa zicem, incredere, sinceritate, respect, devotament, loialitate etc. Apoi, cred ca un om este pus langa un altul cu un scop precis dar necunoscut, as zice, eu. Poate pentru a invata impreuna sau unul de la celalalt, pentru ajutor reciproc in anumite momente ale vietii noastre, pentru a-ti aduce bucurie ori pentru a te ingropa definitiv. Acum un an, ajunsesem in punctul in care nu ma mai regaseam in absolut nimic. Nu imi mai placea nimic la mine, nimic din jur nu ma mai bucura atat de tare ca inainte, ma indepartasem de prieteni, nu voiam sa vad pe nimeni decat dupa ce plangeam doua zile la rand si printr-o minune realizam ca TREBUIE sa ies din casa si sa ma gandesc la altceva si doar asa o sunam pe Maria sa ii vad moaca si sa ii ascult rasul ala cretin care te facea sa uiti si de cea mai neagra zi din viata ta ori, imi cautam discutii luuungi si pline de inteligenta cu Corina pe care o iubesc cum imi iubesc o sora... Ele nu mi-au permis sa cad de tot desi nici macar nu stiau cat de mult ma ajuta. Le iubesc! Asadar, da, a fost cea mai neagra perioada din viata mea si multi nici macar nu au banuit ca am trecu prin asta. Mi-a fost mult mai greu decat va imaginati si stiu ca m-am tinut de mana cu depresia. Nu mai suportam nici un job - asa am schimbat in nici 2 ani vreo 4 job-uri, cred. Apoi m-am stabilizat din punctul asta de vedere dar continuam sa am episoade depresive si simteam ca trebuie sa plang ca sa ma linistesc. Faceam asta de cateva ori pe zi. Seara imi era cel mai greu cand intram in casa si ma simteam a nimanui. Plangeam ore in sir, uneori chiar toata noaptea, fara sa existe ceca care sa ma consoleze macar un picut... iar dimineata cand ma resimteam si nu puteam sa imi aplic sub nici o forma creionul dermatograf din cauza ochilor umflati ma busea iar plansul... Eram ingrozita ca ajung la birou si o sa se vada iar Anca - o alta fiinta pe care o ador si in care ma regasesc incredibil de mult - va urla iar la mine: Cristescuuu iar ai plans?! Da :( Si ma baricadam cate 15 minute in wc-ul companiei, ca sa-mi plang neputinta si incapacitatea de a depasi cacatul asta in care ma aflam... Asta mai fac si acum dar mult mai rar si nu imi ia mai mult de un pishu scurt :) Trag apa, suflu mucii si aia a fost. Dar asta nu inseamna ca sunt ok si stiu foarte bine. Poate sunt doar blazata. Mi-am mai furat-o inca o data de la cel pe care l-am iubit imediat... Regret multe... Psihologul. La mine povestea cu psihologul e ca am un blocaj vis-a-vis de acesta. Consider ca nu ma ajuta deloc, din pacate. Trebuie mai intai sa ma deschid complet ideii in sine si sa ii vad cu adevarat utilitatea. Problema este ca.... ei bine, atunci cand cei care te doboara vin unul dupa celalalt si, parca ai senzatia ca sunt cu totii aproape copy/paste unul dupa celalalt, fie ca vorbim despre comportament, stil de viata, idei, gafe, vorbe, dorinte, oricat de puternica am crezut eu ca sunt, ei bine, nu am avut nici o sansa. Va spun chiar eu de ce. PENTRU CA IMI PASA! Pentru ca eu am iubit, eu am lasat garda jos, eu am tinut la relatie, eu am facut mici compromisuri absolut necesare intr-o relatie sanatoasa. Daca tu nu poti sa schimbi nici 10% din ce stii ca e gresit la tine... nu ma iubesti, nu iti pasa, nu vrei relatia. Chestia asta ma frustreaza enorm. Tin foarte mult la transparenta. Urasc ascunzisurile si minciunelele inutile. Dar iar fac greseala de a ma proiecta pe mine asupra celuilalt... Nu ma invat minte, asta e clar :( Spune-mi de la inceput ca esti un golan! Nu imi spune ca vrei, ca poti, ca stii. Nu imi spune ce vreau sa aud pentru ca nu sunt tuta. Vad si eu ca faptele nu "se pupa" cu vorbele... De ce ai vrea sa minti cand poti fi sincer de la inceput? Cei care sunt mai implicati, oricum or sa sufere dar macar sa stie care-i pozitia voastra, astfel incat suferinta sa fie puternic diminuata... Asa este fair, nu credeti? Cei care mint sunt groaznici si nici o minciuna nu trece netaxata. Oricat de tarziu, minciuna se afla si adevarul iese la suprafata. E naspa cand asta se intampla atunci cand iti pasa si cand te astepti cel mai putin... atunci minciuna doare cel mai tare. Cine a cunoscut cu adevarat dezamagirea stie despre ce vorbesc... Sunt extrem de multe lucruri pe care nu le pot exprima chiar acum si imi pare rau pentru toti cei care trec prin astfel de perioade negre. Cu totii stim ca dupa nori se ascunde soarele, da. Dar pana iese soarele, cum facem cu durerea si cu milioanele de intrebari care ne macina? Cu frustrarea?
Va rog nu mai mintiti :( Fiti sincer tot timpul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu